O plângere penală nu este o sesizare oarecare. Codul de procedură penală îi impune un conținut obligatoriu, iar dacă procurorul clasează dosarul ai două trepte de contestare, fiecare cu termenul ei. Cele mai multe plângeri se pierd tocmai la pașii ăștia.
Ai fost înșelat, amenințat, lovit sau ți s-a distrus un bun și vrei să sesizezi organele judiciare. Întrebarea nu este dacă poți depune plângere, ci cum o faci astfel încât să producă efecte.
În practică, multe plângeri se închid nu pentru că fapta nu ar exista, ci pentru că sesizarea a fost formulată vag, a fost depusă după expirarea termenului sau pentru că, după clasare, nimeni nu a mai făcut nimic.
Potrivit articolului 289 din Codul de procedură penală, plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică referitoare la o vătămare care i s-a cauzat prin infracțiune.
Este important de reținut distincția față de denunț. Plângerea o face persoana vătămată, adică cea care a suferit paguba. Denunțul îl poate face orice altă persoană care are cunoștință despre săvârșirea unei fapte. Sunt două moduri diferite de sesizare, cu regimuri diferite.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar, iar mandatul trebuie să fie special și rămâne atașat plângerii. Când este formulată în scris, trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar.
Aici se pierd cele mai multe dosare, încă de la început. Legea nu lasă loc de interpretare.
Art. 289 alin. (2) Cod procedură penală
Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
Două observații practice. Prima: sintagma „dacă sunt cunoscute” se referă la făptuitor și la probe, nu la restul. Nu poți depune o plângere fără să îți treci datele și fără să descrii fapta.
A doua, și cea mai importantă: descrierea faptei este partea care decide soarta dosarului. O plângere care spune „am fost înșelat de o firmă” nu spune nimic. Una care arată cine, când, unde, ce a promis, ce a plătit victima, ce nu a primit și ce documente există descrie o faptă pe care procurorul o poate verifica.
Probele se indică, nu se povestesc. Contracte, mesaje, extrase de cont, facturi, înregistrări, martori cu date de contact. Fiecare element pe care îl pui în plângere este un element pe care organul de urmărire penală nu mai trebuie să îl caute singur.
Structura cerută de lege, completată secțiune cu secțiune, o găsești în modelul de plângere penală.
Plângerea se depune la organul de urmărire penală competent, de regulă la organele de poliție sau direct la parchetul de pe lângă instanța competentă. Poate fi depusă la registratură, transmisă prin poștă sau, în multe unități, prin mijloace electronice.
Dacă ai greșit destinatarul, plângerea nu se pierde. Legea prevede că plângerea greșit îndreptată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. Nu trebuie să o depui din nou, dar merită să verifici că a ajuns unde trebuie.
Aceasta este confuzia cu cele mai grave consecințe.
La majoritatea infracțiunilor, urmărirea penală se declanșează din oficiu, iar sesizarea nu are un termen special. La anumite infracțiuni însă, expres prevăzute de lege, acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Intră aici, printre altele, lovirea sau alte violențe, amenințarea, violarea de domiciliu, furtul între rude sau nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.
Pentru acestea, articolul 296 din Codul de procedură penală prevede un termen de 3 luni, care curge din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.
Termenul nu este o formalitate. Depășirea lui atrage imposibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale, indiferent cât de întemeiată ar fi plângerea pe fond. Iar el curge de la momentul aflării, nu de la momentul în care ai decis că vrei să reacționezi.
Sesizarea se înregistrează și se verifică. Organul de urmărire penală poate începe urmărirea penală cu privire la faptă, poate efectua acte premergătoare pentru a stabili dacă există indicii, sau poate dispune clasarea atunci când constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Începerea urmăririi penale se face inițial cu privire la faptă, nu neapărat cu privire la o persoană. Faptul că dosarul a fost deschis nu înseamnă automat că cineva a fost pus sub acuzare, iar acest lucru derutează frecvent persoanele vătămate.
Durata variază semnificativ, în funcție de complexitate, de volumul probelor și de încărcătura organului sesizat. Nu există un termen legal fix în care plângerea trebuie soluționată pe fond.
Aici renunță majoritatea oamenilor, iar asta e o greșeală, pentru că legea prevede două trepte de contestare.
Împotriva soluției de clasare se poate face plângere la procurorul ierarhic superior celui care a dispus-o. Este o verificare internă, în care se analizează dacă soluția este legală și temeinică.
Dacă plângerea la procurorul ierarhic superior este respinsă, articolul 340 din Codul de procedură penală permite formularea unei plângeri la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.
Termenul este de 20 de zile de la comunicare, iar plângerea trebuie să cuprindă datele de identificare ale petiționarului, data ordonanței sau a rechizitoriului atacat, numărul dosarului și denumirea parchetului, precum și indicarea motivelor.
Judecătorul verifică legalitatea și temeinicia soluției pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală. Este ultima verificare independentă, iar termenul de 20 de zile nu se prelungește pentru că nu ai știut de el.
Din experiența practică, aceleași câteva erori revin constant.
Descrierea vagă a faptei. Emoția din text nu ține loc de fapte concrete, date și sume.
Probele lăsate „pentru mai târziu”. Mesajele se șterg, conturile se închid, martorii uită. Ce poți atașa acum, atașează acum.
Depășirea termenului de 3 luni la faptele care se urmăresc la plângere prealabilă, de multe ori pentru că victima a sperat într-o rezolvare amiabilă.
Abandonul după clasare. O ordonanță de clasare nu este o hotărâre judecătorească definitivă. Este o soluție a procurorului, supusă controlului.
Calificarea greșită a faptei. Nu tot ce pare infracțiune este infracțiune. Un contract neexecutat este, cel mai adesea, un litigiu civil, nu o înșelăciune. Iar insulta și calomnia nu mai sunt, în prezent, infracțiuni în România.
O plângere penală bine făcută este, în esență, un document care îi dă procurorului tot ce îi trebuie ca să verifice fapta: cine ești, ce s-a întâmplat concret, cine a făcut-o și cu ce se poate dovedi.
Restul se joacă pe termene. Trei luni acolo unde legea o cere, douăzeci de zile pentru contestarea clasării în fața judecătorului. Ambele curg tăcut, iar depășirea lor nu se repară cu argumente pe fond.
Analizez situația de fapt, verific dacă fapta se încadrează penal sau civil, calculez termenele aplicabile și redactez plângerea astfel încât procurorul să aibă ce verifica. Dacă dosarul a fost deja clasat, formulez contestarea în termen.
Cere o consultanță →